Mes ami

noiembrie 15, 2008 at 4:43 pm (intelepciune colectiva, social, umor) (, , )

INTRO: venind de la munca ieri seara am constientizat ca am ramas pe afara  – mama plecase la tara si eu imi uitasem cheile la o firma unde instalasem internet dimineata si acum era inchis.
Cuprins: Singura problema din punctul meu de vedere era ca nu imi hranisem pitbulul moldovenesc de la 11:59 AM, care oricum nu este grasa si orice masa conta. Am gandit pozitiv si mi-am zis ca va face ceea ce face toata ziua in general – adica sa doarma pe subwooferul meu ALtec lansing ca sa conserve energie. De la acest gand am realizat ca eu nu am boxe asa de mari pe afara implicit nu am unde sa dorm in respectiva seara- deci o problema a carei solutie era de obicei Hady sau Andreea si cum cuc mic este la Bucuresti am sunat my dear neighbour si am cerut audienta prelungita. Fata bine crescuta de parinti care ma stiu de mic si ma inteleg foarte bine a acceptat fara ezitare, daaaar cu simpla conditie sa ies cu ea intr-un club/bar/pub/aproape bodega/combinat(dpv al fumului).
Ajuns acolo am dat de prietenul ei George, Carmen cu al ei consort gamer si un tip Claudiu care este nfd (nefutut de mult) – nu stiu de ce se lauda cu asta la o masa de doua cupluri si un TIP/YO poate va dati voi seama. Prima intrebare vine de la Carmen – “Cum se poate de ai iesit TU in lume?” – “Am ramas pe afara.” am replicat stiind rasetele ce vor urma si inevitabila counter-attack “Ar trebui mai des.”
Sarind peste fun talk, barfe si jocul “curve, curve” si glume despre morti si peste cele doua cesti de ciocolata calda si o bere am decis sa merem acasa cu Carmen la volan si uite asa am realizat pentru a nu stiu cata oara ca timpul nu asteapta pe nimeni si ca oamenii mici cresc si desi doar cateva lucruri se schimba pe o perioada lunga inevitabil se vor schimba toate. Pe langa asta am simtit nevoia sa subliniez cat de mult imi iubesc prietenii si viata fara ei ar fi doar munca/Lucy/invatat si somn – which is a verry SAD way to (vorba vine) live.
Incheiere: Azi dupa 26 de ore in sfarsit mi-am hranit matza si m-am jucat doua ore guild wars inainte sa plec la munca. A fost o experienta frumoasa pe care am sa o repet periodic

Permalink 2 Comentarii

Despre POZE

noiembrie 1, 2008 at 8:23 pm (caracter, intelepciune colectiva, umor) (, , , )

Cand mintea este prea mult in repaus una din multele consecinte care vor aparea este: nasterea de idei tampite, dar amuzante.  La mine se manifesta prin studierea de poze de pe huburi din fisiere de genul “My Documents” care se gasesc in “Documents and Settings” puse la share pentru a avea ratie.
Intra mama speriata in camera la mine si ma gaseste dand cu pumnul in masa si razand in hohote. ” Sa imi sara inima din piept si nu altceva. Te-am auzit strigand si nu am inteles ce ai zis asa ca am venit sa vad ce s-a intamplat. Ce ai strigat asa?”
- “Sunci mama, sunci…sunci in blugi stramti -adica sunca presata en-gros” zice al mai agitat din fire.
- “Zau ca nu ai minte, dar ce cauti prin pozele altor oameni?”
- ” Caut diamante in tarana. Din ~200 si ceva maruntis de poze gasesc doua sau trei care sa imi placa, astfel facandu-mi o idee la cam ce m-ar atrage pe mine la o fata.”
- “De 23 de ani te am si nici acum nu stiu ce am la usa, ma intorc la televizor.”

- ” Vai ce risipa de carne pe aici.” – detest cand ajung sa spun asta pentru atunci sunt martor la o poza care nu inspira nimic, nada, zero, zip, empty, ecou – nik altceva decat marfa de vanzare si la naiba mai este si la reducere. Nu tu vise marete, nu tu dorinta profunda, ci doar una lunga; un zambet fals ca o panza pentru muste cu “mertzane”, o fata tencuita cu fard si finisata rudimentar pentru a compensa cat mai mult lipsa frumusetii naturale si/sau spirituale.
Stiu ca oamenilor le scad puntele la IQ cand apare o camera foto/filmat in scena vietei -recunosc si eu sunt unul dintre ei, imi este al naibii de greu sa imi mentin compozitia psihica, dar altii sunt la o treapta distanta de clovni, jockeri sau mai rau.. EMO. Cei mai exasperanti sunt acei care cred ca fac arta cand pozeaza – cu totii ii avem si incercam sa fugim de ei pentru inca se mai considera o crima daca omori idioti.
Alt lucru care ma mai exaspereaza este aceasta fraza: “Zambiti!” – intotdeauna ecoul in mintea mea suna cam asa: “MORI!!” si uite cum rasare un zambet sincer si usor entuziasmat de speranta ca daca iti doresti ceva cu destula pasiune -> se indeplineste. NU vorbesc serios acum, moartea nu este o solutie – dar tortura indelungata si repetata intotdeauna da rezultate.
Ca sa nu ma creada lumea nebun – ma rog, peste media permisa de societate – am sa argumentez de ce imi displace asa profund aceasta expresie: – amintirile ce reies din poza are trebui sa fie cat mai aproape de realitate, nu fabricate sau regizate.

Eu ador pozele, pentru ca mintea mea are o mare problema cu memoria, tine minte doar ce am simtit in acea vreme, nu si detaliile, deci pozele aduc retrairi vivid detaliate din acele timpuri.  Mai adaug faptul ca ador pozele in care oamenii sunt fericititi si zambesc sau rad cu pofta si sunt prinsi cu gura cascata de li se vad cariile de la maseaua de minte, imi plac pur si simplu. I need to know that there are still happy people and happy moments, that the world still deserves to live and have babies.

Poza in care sa fiu si sa imi placa stiu doar doua: cronologic vorbind prima este cu Shepard la Sighisoara la Festivalul De Arte Medievale – prima mea iesire “nesupravegheat” – sublima amintire. A doua am sa si o descriu pentru ca este “artistica” – ipocrizia ma loveste din nou – era la Stuffstock, in cadru eram eu, EA in bratele mele zambind sinceri… doar marea se vedea in spatele nostru si un cer cu un exact numar de nori + ca bonus umoristic: freza mea putea fi descrisa doar ca o derivatie din podoaba capilara a titanului Medusa.
Difrent shades of beauty – asa as fi vrut sa fie titlul pana sa vad ceea ce am strigat la inceput. O analogie mai buna si usor de digerat ar fi: Beauty is in the eye of the beholder -adica frumusetea este deseori subiectiva- din puntul meu de vedere frumusetea este un raport dintre fizic si caracter, pasiune si intelepciune, nebunie si serenitate – fiecare din aceste cuvinte bifurcandu-se intr-o alta serie lunga de caracteristici puse pe categorii. Per total ceea ce se intampla in mintea mea cand intalnesc o persoana care imi starneste interesul – nu poate fi descris decat printr-un cuvant – PANDEMONIUM.

O alta insiruire de randuri cu un aparent scop foarte bine deghizat pentru ca nici eu nu il stiu inca, singurul indiciu este un zambet: al vostru, al meu al tuturor. Ce iti doresc eu dulce Romanie – mai multi utilizatori de Photoshop-> macar sa vedem ce ar fi putut fi frumos.

Permalink Scrieti un comentariu